Asteptarea

N-au trecut nici 10 minute, dar un sentiment ciudat ma cupride, ca o presimtire rea... Imi pierd incet, incet speranta ca va aparea, dar incerc sa ma linistesc cu gandul ca el mereu intarize, si astept sa imi sune telefonul in orice clipa, iar vocea lui - oh, atat de draga! - sa-mi spuna: "hei, scuze, vin acum...". Incerc sa zambesc, si astept in continuare... un minut... doua... trec atat de greu! Parca astept aici de ore intregi, privesc insistent in jurul meu, de parca ar fi ascuns undeva aproape, ca si cand toate masinile astea distante si ostile ar incerca sa mi-l fure. Gandurile imi devin tot mai straine de realitate, indreptandu-se toate spre fiinta lui... Si ninge tot mai tare. Ninge peste mine, iar eu il simt doar pe el - parfumul sau imbatator ma ameteste, vocea lui, franturi din cuvinte rostite de mult, imi rasuna stins in minte, pe cand lucrul ce-mi lipseste cel mai acut sunt ochii lui de un verde pal, visatori, a caror simpla amintire imi face inima sa tune.

Privesc temator ceasul, dar nu imi dau seama cat arata, pentru ca ochii-mi sunt inundati de lacrimi... si simt cum rasuflarea imi este gatuita de o emotie inefabila. Stiu ca nu va veni, dar nu pot pleca... fiecare particica a trupului tanjeste dupa un singur moment de beatitude, iar locul asta, care imi pare stiut doar de noi; un simplu colt de strada atat de intim noua, imi promite prin tacerea sa realizarea nazuintelor mele si alinarea dorului astuia violent.

Lacrimile imi ingheata pe obraji, iar eu stau singura in pustiul serii, inecata de speranta. Asa ca astept in continuare...